"Sfântul" Constantin Brâncoveanu - cămătarul Europei
Articol de: Emil Goga la data: 11/09/2012
Perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu a fost una deosebit de
fructuoasă pentru cultura şi arta românească. Numeroase cărţi tipărite,
biserici, palate şi chiar un stil arhitectonic propriu reprezintă
moştenirea lăsată de Brâncoveanu poporului român. Dar pe langă aceste
aspecte idilice, există şi o latură mai puţin mediatizată a domnitorului
muntean, o latură care nu-i face deloc cinste: lăcomia.
În luna
octombrie a anului 1688, Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti
(1673-1688), decide să se alăture cauzei austriece în conflictul cu
turcii şi trimite pe Iordache Cantacuzino şi comisul Şerban cu solie la
împăratul Leopold, în scopul purtării de tratative. În acelaşi timp,
pregăteşte o oaste de peste 20 000 de soldaţi şi 40 de tunuri pentru
lupta ce urma să o aibă cu “inamicul creştinităţii”. Deranjaţi de
orientarea politică a acestuia, nepotul său de soră, vel-logofătul
Constantin Brâncoveanu şi fratele domnului, stolnicul Constantin
Cantacuzino, decid să-l ucidă punându-i, cu ajutorul unei slugi, otravă
în băutură, conform cronicilor secretarului veneţian la curtea valahă,
Anton Maria del Chiaro. Brâncoveanu era cunoscut pentru filo-turcismul
său iar faptul că Şerban Cantacuzino îl desemnase deja pe fiul său,
Iordache, ca viitor domn, a grăbit succesiunea evenimentelor. Propunerea
stolnicului Constantin şi a spătarului Mihail de a-l alege domnitor pe
tânărul Brâncoveanu a fost întâmpinată cu bucurie de ceilalţi boieri ,
mai puţin de Brâncoveanu însuşi care, după spusele lui Dimitrie
Cantemir, “se făcea că jeleşte încă moartea unchiului său”. Imediat însă
după numire, o aruncă în temniţă pe soţia, fiul şi pe cele trei fete
ale lui Şerban Cantacuzino, ameninţându-i că îi va ucide dacă nu-i vor
da 250 000 de taleri, cât ar fi plătit el turcilor ca să nu-i trimită la
Adrianopol, capitala imperiului otoman. Soţia fostului domnitor a
reuşit totuşi să-i ceară sprijin împăratului Leopold, care a trimis o
armată de 7000 de soldaţi, avându-l în frunte pe generalul Veterani, ca
s-o scoată din mâinile lui Brâncoveanu şi să o ducă în Transilvania.
Speriat de întorsătură, domnul muntean încheie alianţă cu austriecii, de
la care ajunge să primească chiar, în 1695, titlul de principe al
Sfântului Imperiu.
În 1693 turcii îl anunţă pe Brâncoveanu, pe
care-l considerau vasal, că se pregătesc să-i atace pe austrieci prin
trecătorile Ţării Româneşti. Îngrijorat că aceştia vor afla de
legăturile sale cu austriecii, îl întâmpină pe sultan la Vidin,
acceptând umilinţa de a-i ţine frâiele calului şi de a se prosterna la
pământ la trecerea acestuia. Din fericire pentru el, turcii renunţă la
actiunea lor dar Brâncoveanu este obligat să dea explicaţii austriecilor
pentru purtarea sa. Pentru a-i linişti, plăteşte din banii săi
răscumpărarea unui mare număr de prizonieri germani. Cum atitudinea
duplicitară a domnitorului nu putea rămâne prea mult timp secretă, în
anul 1703 soseşte la curtea domnească un capugiu, trimis al sultanului.
Sosirea sa neaşteptată surprinse pe toată lumea şi mai ales pe
Brâncoveanu, care nu fusese informat de ambasadorii săi de la curtea
otomană. Capugiul îi prezintă firmanul de a porni fără zăbavă la
Adrianopol, pentru a prezenta omagiile cuvenite suveranului său.
Prefăcându-se bolnav, Brâncoveanu, constient de ce urma să i se
întâmple, stă două luni în covalescenţă iar drumul până la Adrianopol
l-a străbătut în 30 de zile în loc de 10, pentru a lăsa timp trimişilor
săi să rezolve problema. Şi cum la turci totul se rezuma la bani, în
schimbul măririi tributului la 92 000 de galbeni anual şi a altor 600
000 de taleri daţi muftiului Feizulah şi viitorului vizir, Hasan Paşa,
cumnatul sultanului, nu numai că a scapat cu viaţă dar, dupa ce a
îmbrăcat caftanul şi i s-a pus pe cap surguciul, ca semn al investirii,
primeşte din partea turcilor şi titlul de domn pe viaţă.
Odată
reconfirmat, Brâncoveanu s-a însănătoşit brusc, făcând drumul înapoi
spre ţară în numai 6 zile. În această scurtă perioadă, izbucni la
Adrianopol revolta ienicerilor, care s-a sfârşit cu întemniţarea
sultanului Mustafa şi înscăunarea pe tron a fratelui său, Ahmet. La
sosirea în ţară, pentru a-şi scoate paguba, Brâncoveanu impune taxe şi
impozite draconice boierilor şi tăranilor români. Această aventură îi
întăreşte însă convingerea că e mai bună o apropiere de creştini,
intensificând corespondenţa cu cancelariile occidentale. Investise
dinainte o parte din averea sa în băncile din Viena, Veneţia şi chiar
Amsterdam şi cumpărase şi în Transilvania moşii, pe cea de la Sâmbăta
începând chiar construirea unui palat.
De la “Iuda”…
După
bătălia câstigată de Petru cel Mare la Poltava, în 1709, Brâncoveanu
trimite scrisori către acesta în care îi promite că îl va ajuta cu
aprovizionarea în cazul unui conflict, primind din partea ţarului
hrisoave prin care el şi copiii săi erau numiti cneji de Moscova şi 300
de pungi de aur pentru plata serviciilor. În 1711, pacea încheiată între
turci, de-o parte, şi ruşi şi aliaţii lor, de cealaltă parte, la
Karlowitz, în 1699, se rupe iar trupele ruseşti intră în Moldova.
Brâncoveanu se vede pus in situaţia de a alege între ţarul căruia îi
promisese sprijin şi sultanul al cărui vasal era. Între timp Poarta îi
ordonă pregătirea de razboi, Brâncoveanu stabilindu-şi tabăra la Urlaţi,
în judeţul Prahova de azi, în aşteptarea balansării luptei către una
dintre părţi. Solicitării ruşilor de a le asigura proviziile, asa cum
garantase, le răspunse că poate face acest lucru doar după ce aceştia
ocupă în întregime ţara, ca o garanţie că turcii n-o vor pustii-o.
Concomitent, trimite contribuţii însemnate către marele vizir, cu
promisiunea altor sume pe viitor. Acest comportament i-a atras însă
dispreţul şi duşmănia ţarului rus, care l-a numit ”Iuda Brâncoveanul”.
Are loc însă trădarea comandantului oştilor muntene, Toma Cantacuzino,
care, sfătuit de rudele sale, trece cu armata de partea ruşilor,
lăsându-l pe Brâncoveanu plângând efectiv “de durere la gândul
răzbunării turcilor”, după cum ne spune Cantemir. După o bătălie care a
durat doar 4 zile, turcii şi ruşii fac pace. Sultanul Ahmet, care a
înţeles şi el jocul dublu al domnitorului muntean, hotarâse însă deja
mazilirea lui şi a familiei Cantacuzino.
În cursul anilor 1712 si
1713, Constantin Brâncoveanu reia corespondenţa diplomatică, dar în
mare taină, cu Rusia şi Austria. De data aceasta, jocul diplomaţiei
brâncovene era sortit eşecului. La Braşov emigrase, încă din 1709,
Dumitraşcu Racoviţă - fratele lui Mihai Racoviţă, domnul mazil al
Moldovei - care era acum închis la Edicule (Cetatea celor sapte
turnuri). Ca ginere al spătarului Mihai Cantacuzino, mazilul ceruse, în
1712, domnia Ţării Româneşti, prezentând vizirului nişte scrisori din
ţară prin care Brâncoveanu era acuzat că întreţinea corespondenţă
secretă cu împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica
Veneţiei, cărora le procura ştiri privitoare la turci; că împăratul
Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în
toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca
prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii
Sale; că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin
grele asupriri şi impozite, cum nu s-au mai văzut pe timpul
predecesorilor săi; că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 luni
pe an la Târgovişte pentru a putea fugi mai uşor, într-o bună zi, cu
toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania; că a cumpărat multe
moşii şi că a depus sume mari de bani, nu numai la Viena dar şi la
Veneţia, având agenţi în ambele aceste locuri; că fuga lui Toma
Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său sau că a
bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare
de la 2 până la 10 galbeni una.. Pentru autenticitatea celor spuse,
scrisorile au fost pecetluite cu peceţi false pe numele principalilor
boieri munteni.
Marele vizir, Gin Ali,, ştiind că Brâncoveanu are
sume uriaşe depuse în băncile din străinătate, posesiuni în
Transilvania şi nenumărate comori, a fost sigur ca repetarea procedeului
din 1703 i-ar da de bănuit voievodului muntean, determinându-l să fugă.
Or, el avea nevoie să-l aducă viu la Poartă pentru a putea pune mâna pe
întreaga-i avere. Ca să alunge orice bănuială, vizirul răspunde la
scrisoarea prin care Constantin Brâncoveanu cerea permisiunea căsătoriei
celui de-al doilea fiu al său, Radu, cu fata prinţului Antioh Cantemir.
Vizirul, ca să-l atragă în capcană pe naivul domnitor, şi-a dat
acordul, rugându-l pe Brâncoveanu să îşi trimită peţitorii la
Constantinopol, unde se afla prinţesa, cu mare alai. Acesta, nebănuitor,
s-a conformat şi şi-a împodobit convoiul cu toate pietrele scumpe şi
comorile pe care le ţinea ascunse pe moşia Korona din Transilvania.
Prin altă scrisoare, vizirul îi cerea sfatul în problema proclamării
sultanului, ca urmaş al împăraţilor romani, având în vedere că imperiul
bizantin, moştenitorul imperiului roman, era ocupat de turci, iar
Constantinopolul - fosta capitală a Bizanţului - din 1453 era capitala
osmanlâilor. Aceste dovezi de încredere risipiră în totalitate temerile
domnului muntean.
Dar la 24 martie 1714 a sosit la Bucuresti
capugiul Mustafa-aga Hambar Emini, însoţit de 12 soldaţi otomani, sub
pretextul că trece spre Hotin. Domnul îl primi în sala divanului,
înconjurat de marii boieri. Capugiul, aruncându-i mătasea neagră a
mazilirii pe umeri, i-o reteză scurt: “Porunca sultanului este că tu
eşti mazil şi trebuie să pleci cu casa ta, cu fiii şi cu ginerii la
Constantinopol. Te compătimesc şi-mi pare rău că ţi-am adus veşti aşa de
rele". Uluit, domnul a vrut să se aşeze pe tron, dar capugiul l-a
îmbrâncit. Boierii tăceau. Figurile unora erau consternate, ale altora,
indiferente. În tăcerea de gheaţă care s-a lăsat, Mustafa-aga a scos din
sân hatieriful de mazilire şi l-a citit cu glas solemn. Terminând de
citit, turcul îl îmbrăcă în caftan domnesc pe vel-logofătul Ştefan
Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin, mazilit la rândul său după
numai doi ani de domnie pe motiv că ar fi ascuns o mare parte din averea
lui Brâncoveanu.
…la“Prinţul aurului”
Înainte de
sărbătorile pascale ale anului 1714, câteva rădvane şi patruzeci de care
aşteptau gata să ia drumul Constantinopolului, ducând familia
Brâncoveanu şi ce era mai de preţ din uriaşa lor avere. Din curţile de
la Bucureşti, Mogoşoaia, Potlogi, Obileşti, Urlaţi, Târgovişte, chiar şi
din casele de la Brasov, au fost ridicate toate lucrurile scumpe:
haine, covoare, stofe, porţelanuri, vesela din argint, cărţi rare, de
asemenea, 2.000 de medalii din aur bătute pentru sărbătorirea a 25 de
ani de domnie şi 60 de ani de viaţă, precum şi coroana voievozilor Ţării
Româneşti, evaluată la 300.000 de scunzi şi giuvaeruri de 500.000 de
taleri. Pe lângă aceste bogăţii, alţi 400 000 de ducaţi de aur veneţieni
se aflau în băncile veneţiene, creând ulterior divergenţe între turci
şi italieni iar în băncile austriece se mai găseau 245 000 de florini.
După ce a fost eliberată, soţia lui Brâncoveanu, Maria, a încercat
printr-un trimis, Gheorghios din Trapezunt, să scoată din băncile
veneţiene peste 200 000 de galbeni depuşi de soţul ei. În timpul domniei
sale, Constantin Brâncoveanu avea un trimis permanent în Veneţia, Mano
Apostolu, care îi aducea mătăsuri de China, covoare de Buhara, brocart,
oglinzi veneţiene, candele de argint, policandre, clopote şi mirodenii,
pocale de aur, vase de aur si paftale de-argint. Numărul proprietăţilor
sale ajungea în 1708 la 179, numai valoarea celor din Transilvania
depăşind 240 000 de florini. Dacă faţă de oamenii de rând se comporta ca
un tiran, Brâncoveanu era foarte generos cu membrii familiei sale.
Constantin şi Ştefan, băieţii săi cei mari, primind din partea sa ca dar
de nuntă. haine şi bijuterii în valoare de 28 950 taleri, respectiv 28
000 de taleri şi cate 34 de moşii de fiecare în peste 30 de localităţi.
Domnul muntean înfiinţase chiar şi o cancelarie secretă, numită
"Cabinetul Negru", condusă de ginerele său, Ienăchiţă Văcărescu, unde se
studiau documente străvechi şi se descifrau mesaje oculte, pentru a
localiza comori.
La 22 octombrie 1705, stolnicul Constantin
Cantacuzino îi scria lui David Corbea, trimisul muntean la Moscova: “Nu
dă doi bani, iar ţara se prăpădeşte, iar el stă tot la acest nărav,
numai să-şi caute dobândă". Brâncoveanu nu ezita să împrumute sume
considerabile chiar şi administraţiei imperiale din Transilvania ori
saşilor din Braşov. Acorda subvenţii şi bani cu dobândă propriilor săi
adversari politici din Constantinopol – Nicolae Mavrocordat şi Mihai
Racoviţă. Se credita, ca o supremă ingeniozitate fiscală, pe el insuşi,
adică Domnia, atunci când avansa boierilor echivalentul impozitelor pe
care aceştia le datorau visteriei.
După trei saptamani de calvar,
Brâncoveanu împreună cu soţia sa, cei patru băieţi şi Ienăchiţă
Văcărescu, au ajuns la Constantinopol, fiind duşi în temniţa Edicule.
Aici au fost legaţi cu lanţuri de pereţii temnitei, li s-au pus butuci
la mâini şi la picioare, li s-a crestat pielea de pe cap şi li s-a
sărat apoi tăietura, li s-a ars cu fierul roşu pielea pieptului şi
tălpile şi li s-au administrat bătăi zilnice pentru a spune unde se
află averea de 3 000 000 de galbeni, pe care se presupunea că o aveau.
Constantin Brâncoveanu şi fiul său cel mare au fost azvârliţi în "groapa
sângelui", unde din lipsă de aer se stingeau până şi candelele şi
lumânările. Pentru a-l lăsa totuşi în viaţă, turcii i-au cerut o
răscumpărare de 11 milioane de galbeni, echivalentul a 20 000 de pungi
de aur, bani pe care Brâncoveanu nu a vrut sau nu a avut de unde să-i
dea. La 16 august 1714, domnitorul muntean şi-a văzut cei patru fii
ucişi de securea turcească, la fel şi pe ginerele său, după care el
însuşi a fost omorât.Turcii i-au confiscat întreaga avere, ce consta din
bani, bijuterii, vite sau proprietăţi, pe care ambasadorul veneţian la
Poartă, Andrea Memmo, o evalua la peste 2 000 000 de piastri, plus alţi
30 000 de galbeni gasiţi la agentul său la Adrianopol.(articol preluat)
E sfîrşit de campanie electorală. Candidaţii
şi-au prezentat ofertele, mai discret, mai liniştit dar la fel de puţin
interesante. Nu au reuşit să ne uimească prin lucruri deosebite. O luptă surdă
între cadidaţii principalelor partide.
În spatele lor un puhoi de indivizi care
s-au hotărât subit să facă politică locală. Bravo lor că s-au hotărât. Doar că
ei nu au nici o calitate care să-i recomande pentru asta, nu ştiu ce înseamnă
administraţia locală, nu au fost preocupaţi de problemele localităţii, nu au
transpirat în căutarea soluţiilor. Ce
îi atrage spre politică? Cei mai mulţi
nu sunt atraşi ci împinşi. 
Din ceea ce avem trebuie să
alegem ce este mai serios, ce este mai bun, ceea ce ne dă încredere şi speranţa
de mai bine. 
