NIMIC NU E NOU SUB SOARE


Zilele trecute m-am hotărât să solicit să îmi văd dosarul făcut de securitate în anii regimului pe care prea mulţi îl regretă. Am trimis o cerere la CNSAS. Am ezitat o perioadă crezând că astfel nu voi trăi socul de a vedea un alt unghi din care eram privit şi evaluat de unii dintre prieteni. Acum consider că sunt pregătit pentru a face faţă oricăror surprize.
Spun asta pentru că atunci asa erau vremurile. Nu erau telefoane mobile care să poată fi ascultate şi înregistate. Şi dacă ar fi fost nu am fi avut bani să ni le cumpărăm si să plătim convorbirile. Nu existau atătea mijloace de înregistrare audio şi video ca acum şi din această cauză treburile murdare de redare a ce spui şi ce faci tu care eşti urmărit le făceau cei din preajma ta, adică rudele, vecinii, colegii, prietenii, sau, mă rog, cei pe care tu îi considerai prieteni.
Acum lucrurile din acest punct de vedere sunt mult perfecţionate. Te ascultă SRI-ştii
nu securiştii, nu te bat să spui fiincă ai minute de la operatorul de telefonie mobilă şi spui singur toată activitatea pe care nu o prea ai dar şi tot ce-ţi trece prin minte, că doar trebuie să îţi consumi minutele. Ei da ! altă viaţă. Se pare că nici nu prea pare să deranjeze pe multă lume aceste încălcări ale unui drept la intimitate.
Mai sunt din păcate şi alte asemănări între regimul Băsescu şi regimul Ceauşescu.
Sărăcia care se întinde peste o pătura tot mai mare din populatie. Hoţia care atunci se limita la valori mai mici şi avea principală ţintă hrana şi obiectele de strictă necesitate, azi a ajuns la paroxism şi face principală preocupare pentru întregul partid aflat la guvernare. Prostia guvernantilor parcă a crescut mult la guvernul Boc faţă de guvernul Dăscălescu. Minciuna
a fost baza doctrinei comuniste,( ne amintim realizările socialiste care depăşeau toate recordurile în toate domeniile), şi este şi acum înstrumentul de care abuzeaza şi regimul Băsescu cel care ne scoate din criză de câteva ori pe trimestru, anunţă relansarea economiei iarăşi de câteva ori pe trimestru, etc. Înapoierea faţă de Europa a fost şi a rămas ca o caracteristică a Romaniei de ieri şi de azi.
Sunt însă şi aspecte care astăzi sunt mult mai dureroase decât atunci. Accesul la un loc de muncă pentru a câştiga strictul necesar , accesul la o locuinţă, frecventarea unei forme de învăţământ, obţinerea unei calificări într-o pregătire adecvată, degradarea asistenţei sanitare,
creşterea criminalităţii a consumului de droguri sunt iată probleme mult mai grele acum.
Nu sunt un nostalgic al regimului comunist. Elev de liceu fiind, în 1968, am scris
postului de radio Europa liberă, pe care dealtfel l-am ascultat şi comentat, suportând consecinţele şi în acea scrisoare m-am referit la încălcarea drepturilor omului. Am iubit libertatea considerând că dacă Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru, statul oricare ar fi el nu poate să îi ia libertatea de a decide în ceea ce îl priveşte. Deviza Revoluţiei franceze a dat cele trei curente principale în politică: Libertate ( liberalismul), Fraternitate (democraţia creştină), Egalitate ( socialismul). Am ales ceea ce mi se potriveşte principiilor după care mi-am trait viaţa, liberalismul.
M-am întrebat de multe ori cum a fost posibil să ajungem iar în...mocirlă. Mi-a fost dat să aud mai zilele trecute pe cineva, persoană care mulţi ani trăind alături de părinţii cârciumari ( mandatari) venind cu o explicaţie plauzibilă. Spunea omul referindu-se la gestul preşedintelui Băsescu de a apuca sticla de gât şi a o duce la gură dând capul pe spate, „ eu am văzut în viaţa mea mulţi din ăştia care gâlgâiau dar ei nu aduc cu ei decât sărăcie şi scandaluri atrag pe lângă ei hoţi şi derbedei care profită de situaţie, îi atag pe proşti şi pe ,,gură cască”, care îi admiră necondiţionat, dar mai totdeauna produc necazuri altora şi sfârşesc în şanţ”.
A avut omul dreptate. Sper că şi în ceea ce priveşte şanţul!

Nostalgie si amar…


Cu cât înaintez în vârstră cu atât îmi revin în memorie cu mai multă intensitate şi mai des, amintiri din perioada copilăriei. Nostalgia anilor 1950-1960, ani grei pentru generaţia care i-a trăit, cu schimbări radicale de viaţă,dureroase, tragice uneori, dar … ani ai copilăriei, care îţi rămân ca repere solide pentru toată viaţa. M-am născut într-un sat din vestul ţării , într-o familie de tărani nu bogaţi dar independenţi cu o gospodărie, 3,5 ha de pământ din care vreo 58ari de vie, uneltele şi animalele necesare. De mici şi eu şi fratele meu, ca dealtfel toţi copii am învăţat ce înseamnă să muncim, desigur că erau munci pe care le puteam face şi eram mândrii că făceam ceva folositor, ne simţeam responsabili. Dacă pe la 6-7 ani ştiam să dăm mâncare şi apă la păsări, să culegem buruian la porci, să mânăm animalele dimineaţa la turmă, când aveam 10-12 ani ştiam deja rostul treburilor într-o gospodărie, călăream caii, îi înhămam la căruţă,mergeam la câmp cu părinţii, conduceam calul la prăşit printre rânduri, legam via, culegeam cireşe, piersici, nuci, gutui,legume… Culesul strugurilor şi făcutul vinului cu mustul dulce pe care îl beam cu plăcere din fiecare curte pe unde intram desigur cu ceva treabă, uneori ciupea la limbă şi tulburel fiind se urca la cap. La secerat puneam câte o legătură pe braţul de spice care era apoi legat snop. Iar când aduceam paiele de la batoză ne tăvăleam şi săream de pe clăi. Şi iarnă se găsea trebă pe măsura celor mai mici gospodari care crăpau lemne le cărau şi le aşezau la adăpost, sfărâmau boabele de porumb de pe şiuleti, râneau în grajd la animale, le dădeau mâncare şi le adăpau. Toate aceste treburi nu îi împidicau pe copii să înveţe carte.
Astăzi dacă mai există câte un copil care face treabă în gospodăria părinţilor se spune că este exploatat că i se încalcă drepturile. Aşa s-a ajuns că nu se mai munceşte pământul că este ruşine să creşti animale, că până la urmă munca nu se învaţă in gospodărie iar copiilor li se pun toate la picioare de către părinţi fără să li se pretindă ceva . Oare spre ce societate ne indreptăm ?şi cum de am ajuns aşa?
Păi cum ? Într-o zi, pe 23martie 1962, ne-a lovit şi pe noi, adică pe familia mea, tranziţia drept în moalele capului. Mama venise din spital unde suferise o intervenţie chirurgicală complicată şi aveam nevoie de bani pentru a plăti spitalul nefiind colectivişti, tata şi-a propus să vândă un cal. Vecinul foarte vigilent a pârât la partid şi iată că partidul pentru a nu pierde averea ,,chiaburului’’ şi-a trimis potera să ia totul. Amintirea acelor clipe îmi provoacă un nod în gât, am plâns în hohote şi am ţipat văzând cum ne ia cai,caruţă şi toate cele cu care ne adunam cele necesare traiului. Înţelesesem că si pământul şi via nu vor mai fi ale noastre că doar trecusem prin trei ani de ,,lămuriri’’ care erau ameninţări, şi teroare. Atunci aflam că ,, l-a luat’’ pe cutare că ,,l-a ridicat’’ pe altul, că a dispărut de o săptamână un altul care nu se lăsa lămurit, că pe altul l-au plimbat cu IMS-ul pe hotar şi l-au lăsat în zăpadă la mulţi kilometri de sat, bătut rău, alţii de prin sate din Banat au dispărut fără urmă. Ţăranilor mai înstăriţi care erau declaraţi chiaburi li se luase totul : batoza, daracu , cazanul de ţuică, moara. Cojocarii, croitorii, tâmplarii şi ceilalţi meserişi au rămas fără unelte. Cei care nu se înscriseseră in colectiv aveau de plătit dări ( cote) enorme, de fapt îţi luau tot ce produceai şi vaca din grajd sau hainele de pe pat.
În urma tranziţiei, hectarele de pământ s-au transformat în maxim 30ari de grădină, viile de pe deal, în spalier sau boltă în curte, vaca în capră, calul în magar, găina ţinea şi locul porcului, iar ţăranul în muncitor navetist sau locatar la oraş la bloc.
Asa am devenit şi noi, copiii de ţărani , copii de muncitori navetişti, ,nu mai mâncam pâine alba mare coapta în cuptorul din curte cu lapte, smăntană, brânză de vacă ,cârnaţi şi jambon, ci pâine neagră ca basca lu tata, cu lapte de capră care dacă nu era asa puţin, totuşi nu era rău şi cu magiun sau cu marmeladă
De acum trăiam deja o altă viaţă, viaţa nouă pe Drumul lui Lenin, ăstă era şi numele CAP-ului, ca să ştim unde ne aflăm.

Îmi pasă....

Cei cărora le pasă de ce se întâmplă în Romania, se întreabă de ce ,după doar 20 de ani de la ieşirea dintr-o dictatură intrarăm în alta. Nu voi încerca să-i conving acum pe cei care încă nu văd acest lucru, pentru că mi se pare inutil.
Mai multe sunt motivele pentru care poporul român, binecuvântat dealtfel de Dumnezeu cu o ţară atât de frumoasă şi bogată şi cu destui indivizi cu minţi luminate, nu se poate conduce spre un nivel de trai bun şi spre un grad de civilizaţie demn de Europa. Pierdem mult timp lăudându-ne cu calităţi pe care nu le avem în loc ca prin instituţiile responsabile să ne fi recunoscut slăbiciunile, defectele, şi să fi pus în aplicare o strategie de indreptare a acestora, acordându-ne astfel o şansă .
Nu avem o scară a valorilor corectă, un sistem corect de promovare a valorilor, alegem modelele de urmat în viaţă total greşit, nu avem nici un respect faţă de lege sau faţă de cuvântul dat, minţim, furăm, trişăm de parcă aşa ar fi nornal. Nu suntem în stare să ne facem proiecte îndrăzneţe pe care mai apoi să dorim să le realizăm. Lucrurile arată aşa pentru că , lungi perioade din istorie s-a ,, construit" această mentalitate, acest fel de a fi şi a acţiona.
România interbelică, în bună parte, a demonstrat că se poate şi altfel. Poate existenţa monarhiei, poate o clasă politică mai responsabilă au făcut posibil acest lucru.
Avem nevoie de oameni de stat responsabili, bine intenţionaţi, capabili să ne unească în jurul unor proiecte care să schimbe mentalităţi şi să descătuşeze energii. Deobicei ei apar in cele mai grele momente ale unei naţii. Să dea Dumnezeu să fim în stare să îi recunoaştem şi să-i promovăm.