Nostalgie si amar…


Cu cât înaintez în vârstră cu atât îmi revin în memorie cu mai multă intensitate şi mai des, amintiri din perioada copilăriei. Nostalgia anilor 1950-1960, ani grei pentru generaţia care i-a trăit, cu schimbări radicale de viaţă,dureroase, tragice uneori, dar … ani ai copilăriei, care îţi rămân ca repere solide pentru toată viaţa. M-am născut într-un sat din vestul ţării , într-o familie de tărani nu bogaţi dar independenţi cu o gospodărie, 3,5 ha de pământ din care vreo 58ari de vie, uneltele şi animalele necesare. De mici şi eu şi fratele meu, ca dealtfel toţi copii am învăţat ce înseamnă să muncim, desigur că erau munci pe care le puteam face şi eram mândrii că făceam ceva folositor, ne simţeam responsabili. Dacă pe la 6-7 ani ştiam să dăm mâncare şi apă la păsări, să culegem buruian la porci, să mânăm animalele dimineaţa la turmă, când aveam 10-12 ani ştiam deja rostul treburilor într-o gospodărie, călăream caii, îi înhămam la căruţă,mergeam la câmp cu părinţii, conduceam calul la prăşit printre rânduri, legam via, culegeam cireşe, piersici, nuci, gutui,legume… Culesul strugurilor şi făcutul vinului cu mustul dulce pe care îl beam cu plăcere din fiecare curte pe unde intram desigur cu ceva treabă, uneori ciupea la limbă şi tulburel fiind se urca la cap. La secerat puneam câte o legătură pe braţul de spice care era apoi legat snop. Iar când aduceam paiele de la batoză ne tăvăleam şi săream de pe clăi. Şi iarnă se găsea trebă pe măsura celor mai mici gospodari care crăpau lemne le cărau şi le aşezau la adăpost, sfărâmau boabele de porumb de pe şiuleti, râneau în grajd la animale, le dădeau mâncare şi le adăpau. Toate aceste treburi nu îi împidicau pe copii să înveţe carte.
Astăzi dacă mai există câte un copil care face treabă în gospodăria părinţilor se spune că este exploatat că i se încalcă drepturile. Aşa s-a ajuns că nu se mai munceşte pământul că este ruşine să creşti animale, că până la urmă munca nu se învaţă in gospodărie iar copiilor li se pun toate la picioare de către părinţi fără să li se pretindă ceva . Oare spre ce societate ne indreptăm ?şi cum de am ajuns aşa?
Păi cum ? Într-o zi, pe 23martie 1962, ne-a lovit şi pe noi, adică pe familia mea, tranziţia drept în moalele capului. Mama venise din spital unde suferise o intervenţie chirurgicală complicată şi aveam nevoie de bani pentru a plăti spitalul nefiind colectivişti, tata şi-a propus să vândă un cal. Vecinul foarte vigilent a pârât la partid şi iată că partidul pentru a nu pierde averea ,,chiaburului’’ şi-a trimis potera să ia totul. Amintirea acelor clipe îmi provoacă un nod în gât, am plâns în hohote şi am ţipat văzând cum ne ia cai,caruţă şi toate cele cu care ne adunam cele necesare traiului. Înţelesesem că si pământul şi via nu vor mai fi ale noastre că doar trecusem prin trei ani de ,,lămuriri’’ care erau ameninţări, şi teroare. Atunci aflam că ,, l-a luat’’ pe cutare că ,,l-a ridicat’’ pe altul, că a dispărut de o săptamână un altul care nu se lăsa lămurit, că pe altul l-au plimbat cu IMS-ul pe hotar şi l-au lăsat în zăpadă la mulţi kilometri de sat, bătut rău, alţii de prin sate din Banat au dispărut fără urmă. Ţăranilor mai înstăriţi care erau declaraţi chiaburi li se luase totul : batoza, daracu , cazanul de ţuică, moara. Cojocarii, croitorii, tâmplarii şi ceilalţi meserişi au rămas fără unelte. Cei care nu se înscriseseră in colectiv aveau de plătit dări ( cote) enorme, de fapt îţi luau tot ce produceai şi vaca din grajd sau hainele de pe pat.
În urma tranziţiei, hectarele de pământ s-au transformat în maxim 30ari de grădină, viile de pe deal, în spalier sau boltă în curte, vaca în capră, calul în magar, găina ţinea şi locul porcului, iar ţăranul în muncitor navetist sau locatar la oraş la bloc.
Asa am devenit şi noi, copiii de ţărani , copii de muncitori navetişti, ,nu mai mâncam pâine alba mare coapta în cuptorul din curte cu lapte, smăntană, brânză de vacă ,cârnaţi şi jambon, ci pâine neagră ca basca lu tata, cu lapte de capră care dacă nu era asa puţin, totuşi nu era rău şi cu magiun sau cu marmeladă
De acum trăiam deja o altă viaţă, viaţa nouă pe Drumul lui Lenin, ăstă era şi numele CAP-ului, ca să ştim unde ne aflăm.