De 23 de ani ne intrebăm în ce
direcţie se îndreaptă România? Nu ştim care este destinaţia spre care ne
îndreptăm? Cum vrem să arate ţara în viitor? Ce reforme trebuie să facem? Când
vom trăi mai bine la noi în ţară ? Ce facem cu economia? Când vor exista locuri
de muncă? Ce calificări vor fi căutate?
Cum vom repune şcoala pe locul pe care la avut odată? Cum şi când ne vom
reînvăţa să apreciem munca şi să o facem cu conştinciozitate? Când şi cum vom
avea o erarhizare şi promovare corectă a valorilor ? Când şi cum vom rezolva
atâtea mari probleme cu care ne confruntăm ?
Ar mai fi atâtea întrebări de pus.
După decembrie 1989 nu am reuşim să rezolvăm cu adevărat nici o problemă ci,
parcă am creat altele, ne-am scufundat mai mult în noroi. Nu avem nici un ţel,
mergem la întâmplare făcând totul haotic.
Cine ar trebui să pună căruţa pe
drum şi să o îndrepte în direcţia cea bună? Acestă ar trebui să fie rolul
clasei politice, al oamenilor politici, al marilor bărbaţi de stat. Ei ar
trebui să aducă în faţa poporului proiecte
de mare anvergură pentru care să obţină o largă susţinere, un mare
sprijin. Să obţină voinţa naţiunii, a întregului spectru politic. De 23 de ani nu am avut oameni politici care
să fie capabili să facă aceste lucruri. În locul interesului naţional, a
marilor proiecte, a fost pus interesul personal, interesul de grup.
Pentru a demara proiecte de mare
anvergură este nevoie de o mediere cu partidele parlamentare, societatea
civila, ONG-uri, Sindicate, etc. Nici un preşedinte nu a fost capabil să
realizeze un dialog de succes între grupări diferite. Ne amintim de mineriadele
lui Iliescu şi Constantinescu de protestele anti Băsescu. Nimeni
nu mai crede că va apare în curând vreun om politic care să fie atât de
credibil, de susţinut, de către toate partidele, de societatea civilă de
sindicate şi de ONG-uri, încât să poată iniţia reforme şi proiecte de mare
anvergură. La noi, odată cu
ridicarea unui om politic se ridică şi se dezvoltă şi o opoziţie crâncenă
împotria sa, care încearcă din răsputeri să îl demoleze.
Pentru a putea pune în acord
grupări cu interese diferite avem nevoie de un personaj cu multă credibilitate,
care să nu provină din interiorul grupărilor care se confruntă, care să fie
lipsit de interese mărunte, de grup, materiale sau de carieră, care să aibe
asigurat un nivel de trai confortabil şi o poziţie socială sigură, care să fie
deasupra clasei politice, să aibe cultura şi educaţia unui mare om de stat, să
fie recunoscut, respectat şi apreciat pe plan internaţional.
Este evident că aceste condiţii pot fi intâlnite doar la un rege,
intr-o monarhie constituţională. România are un rege. Are o casă regală, cu un trecut demn de respect. Casa regală a
creat România Independentă, Întregită cu
toate provinciile, cu o Constituţie modernă. Cine a studiat Istoria României ştie
că în perioada monarhiei în ţara noastra au fost realizate cele mai mari
proiecte cu care ne mândrim.
Dacă proiecte privind educaţia ,sănătatea,
infrastructura, agricultura, sisteme de irigaţii, ar fi iniţiate de casa
regală, dezbătute de societatea civilă, discutate in guvern pentru a găsi
finanţare, supuse dezbaterii Parlamentului pentru a se considera proiecte de
interes naţional şi deci a deveni obiective de rezolvat de către orice guvern
va fi la conducere, ele ar avea şansa de a se realiza mult mai uşor decât dacă ar fi
promovate de un partid aflat la guvernare.
Am avut ocazia de a constata acest
lucru cu doctorul Arafat. El a fost susţinut de popor, şi de toate partidele,
şi după scandal şi de Băsescu. Şi el a venit din afara clasei politice, a fost
strain de popor şi perceput ca unul dezinteresat, cinstit , bun profesionist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu